Nu sunt tristă, sunt doar într-o stare nedefinită!

 #Am colindat pe cararile vietii cu pasul rar sau mai grabit....

.Si am strans vise si am strans ganduri si inca nu am obosit...#

Mă simt cumva  confuză, pierduta..... într-un spațiu care mi-e străin, ....pierdută de mine în mine? Sau poate doar amorțită, pentru a nu mai mă gândi la faptul că nu mă regăsesc niciunde. Toate is pierd semnificația, sensul..... Intr-o lume plină de posibilități, am ajuns la una cu un singur sens. O singură direcție...... Care nu știu unde duce și nu sunt sigură că îmi doresc să aflu.

Nu văd luminița de la capătul tunelului..... mai mult ca sigur nu duce nicăieri bine. Parcă duce tot mai departe de mine, iar pe aici am trecut deja de ceva timp.

Și totul pare bine.

Un timp chiar cred asta, cred si uit că am început să mint destul de tare. Și poate pe mine cel mai tare, pentru că e prea dureros să rostesc adevărul. Visurile, dorințele, le întunecă și le face să se piardă . Ma seacă de puteri.Ma aruncă într-un hău atât de adânc încât nu îi pot vedea capătul. Și de acolo, din adâncuri, izbucnesc cu putere adevărate gheizere, care aruncă la suprafață frici și angoase.

Si atunci îmi vine să tip... Și țip cu un țipăt mut, întors spre interior, dar atât de puternic încât reușește să ma dărâme. Dar zâmbești la suprafață. Ma ascund, de oameni, de lume și, căci e mai ușor așa, decât să recunosc că sant doar o fantomă a celei din trecut, că sant tot ceea ce nu am vrut să fiu. E mai ușor să mimezi o fericire când totul e zob la interior.

E mai simplu așa, pentru că nu trebuie să recunosc că sant un mare pierzător.